Într-un top al personajelor, Gulliver ar trece uşor drept cel mai ghinionist, deoarece nu reuşeşte să se întoarcă bine dintr-o călătorie, că îşi bagă deja capul, senin şi oarecum resemnat, în alta. Swift are neapărată nevoie de a crea alte anturaje pentru alte dezvăluiri. Aşa că îşi trimite personajul într-o nouă aventură a cunoaşterii. Probabil nu este situaţie sau aspect al vieţii, cu fixare firească în secolul al XVIII-lea, prin care autorul să nu-şi fi purtat răbdătorul personaj. Textul lui Swift se desfăşoară pe două paliere. Unul de suprafaţă, la nivelul acţiunii: primele ciocniri ale lui Gulliver cu liliputanii, faimoasa stingere a incendiului din palatul regal, „marea” bătălie navală când uriaşul confiscă pur şi simplu flota regatului Belfuscu, luptele sale cu insectele şi animalele uriaşe din Brobdingnag, ciocnirile cu piraţii şi multe altele. La cel de al doilea palier, unul de adâncime, este concentrată întreaga ideologie a cărţii. În fond, pentru acest subsol plin cu toate mizeriile vieţii a şi scris Swift Călătoriile..., şi nu de dragul aventurii. Căci ţinta strategică a scriitorului este Anglia şi starea de lucruri de acasă, nicidecum din inexistenta Liliput... Paginile despre academia din Lagado sunt poate cele mai savuroase din roman...